L-am întâlnit pe părintele Constantin Galeriu în 1992. Nu ca părinte, ca preot, ci ca profesor. Pe vremea aceea eram studentă la Drept și-aveam în programă un curs care se chema Istoria și filosofia religiilor. Părintele Galeriu venea o dată la două săptămâni să ne vorbească despre filosofia religiilor. Ne-a povestit, pe repede înainte, despre religiile acestei lumi, despre ideologiile acestora, dar toate spre a ne pregăti să primim în mințile noastre, zvăpăiate de anii tinereții și avide să știe multe, cât mai multe, duhul credinței creștine, duhul gândirii ortodoxe. Spun mai întâi „în minte” pentru că numai așa, ieșiți din lațul unei interdicții permanente de a vorbi despre credință am fi putut cuprinde cu inima, cândva, ortodoxia. Suntem o generație care a crescut nu doar cu o “cheie de gât”, ci și cu „lanțul” acestei interdicții de a vorbi la școală, cu prietenii, cu musafirii, cu oricine, despre credința noastră cea adevărată. Îl ascultam pe părintele Galeriu stând în primul rând al amfiteatrului, cu gura căscată. Nu înțelegeam tot ce spune, dar inima îi cuprindea cuvintele și le așeza în culcușul ei, pe nerăsuflate. Și-n amifiteatrul acela mare, în care odinioară se ținuseră ședințele de partid ale comuniștilor, acum se auzea un glas de apostol, de năvodar al duhului, care ne vorbea despre Hristos, singurul și adevăratul nostru Model.

După aproape două decenii am izbutit să fac acest film-eseu pe care i l-am dedicat părintelui Galeriu, unul dintre marii noștri dascăli-rugători. Mi-am dorit ca prin acest film, cei tineri, care nu l-au întâlnit pe acest Om al lui Dumnezeu, să aibă prilejul să guste (preguste) din insuflarea duhului cuvintelor sale. Poate așa, în chip minunat, se vor folosi cu bucurie de acestea și vor înțelege câte ceva din cele ale lumii de azi.